Nu ma pot opri sa nu-mi contemplu copilaria, cu traumele si cu miraculosul ei. Cu perceptiile exagerate, cu dureri supradimensionate, dar si cu acel suflet nestingherit si acea bucurie fara conditii, fara rezerve.

In contemplarea copilariei inca descopar fel si fel de episoade. Nu judec pe nimeni, i-am iertat pe toti, incerc sa ma iert si pe mine. Ii iubesc pe toti cei care au facut parte din copilaria mea, indiferent ce si cum au putut. Iar azi, mai mult ca oricand, ii inteleg.

…pana pe la 5 ani, cadeam mai mult decat mergeam. Din patima, din curiozitate, din bucurie. Una, doua ma repezeam la oamenii pe care nu ii vazusem de mai mult sau mai putin timp, la animalele pe care le indrageam, la pomul de Craciun. Asa, ca din senin, incepeam sa alerg/ dadeam sa alerg – intr-un final, reiesea o repezeala haotica, scurta, care sfarsea cu o cazatura urmata de plansete.

Ca cei mai mult copii de pe vremea mea, cum cadeam, mama ma certa (uneori imi mai dadea si cate o palma), nervoasa ca nu eram atenta. Apoi, pentru ca nu ascultam ce imi spunea si nu renuntam la aceasta “repezeala” entuziasmata, prea entuziasmata.

Intr-o zi, am adunat atatea cazaturi incat mi s-a conturat o gaura in genunchiul drept pe care mama o tot umplea cu prafuri dezinfectante.

Intr-o alta zi, in bucatarie, mama statea de vorba cu mama ei; voiam sa le spun repede ce am vazut pe afara si am uitat ca aveam doua trepte la intrare. Am cazut direct pe genunchi. Se petrecea totul rapid: ma entuziasmam, o luam la fuga, alergam un metru/ doi si cadeam (daca nu ma impedicam de ceva, ma impedicam de propriul corp), apoi mama ma certa si imi dadea una: “de ce nu intelegi ca trebuie sa mergi calm?”

Mult timp dupa, m-am gandit ce tare bine mi-ar fi facut ca in loc sa ma certe, sa ma mangaie putin – poate azi nu mi-ar mai fi fost atat de frica de iubire. Pe de alta parte, nu i-am purtat niciodata ranchiuna, iar azi o inteleg: era panicata, iar oamenii cand se sperie nu stiu cum sa mai reactioneze si de cele mai multe ori aleg calea cea mai usoara si cea mai gresita.

Cum sa nu o inteleg azi, dupa ce mi s-a intamplat de atatea ori sa ma trezesc dojenind pe cineva “cazut” pentru ca nu a facut nu stiu ce, in loc sa-i alin durerea si sa-i spun ca sunt acolo, aproape si atat.

Dintr-o alta perspectiva, ma uit la mine, tot azi, si inca o vad pe fetita brunetica, tunsa bob, cum se repede cu patos, fara sa respire, apoi, brusc, cade si iar cade, pe aceeasi gaura din genunchiul stang.

Poate, diferenta este ca acum invat sa imi alin durerile singura.

Cand aveam vreo 3 ani, distrugeam toate jucariile, pana la dezmembrarea lor completa. Am citit ulterior ca aproape toti copiii fac asta, iar explicatia psihologica este foarte frumoasa: dorinta micului om de a descoperi cum se “fac” lucrurile care il inconjoara, pana la un “inceput si un sfarsit” pe care il intuiesc, dar nu si-l pot explica. Pana la esenta; despre care nu stiu ca asa se numeste.
Am o poza cu un cap de papusa in brate, tinut cu multa afectiune, desi imaginea este destul de inspaimantatoare pentru adultul de azi.
Si totusi, (m-am gandit mereu) nu-mi amintesc sa fi distrus ceva, vreodata, cu rautate. Ci doar cu o nerabdare epuizanta.
Putin mai tarziu – mi-a marturisit bunica – i-am zapacit cu intrebarea “de ce aia, de ce cealalta, de ce asa, de ce nu altfel – cum asa, cum s-a produs, cum s-a intamplat, ce va face, ce va fi, ce o sa faca?”.

Ceea ce mi se pare, insa, si mai frumos, este ca devenim oameni mari, descoperim tot felul de explicatii si intelesuri, ajungem dincolo de nori, inventam, coasem si descoasem… dar, in fond, ramanem in aceeasi inepuizabila cautare a unui inceput si unui sfarsit in tot si toate. Mereu dusi inainte sau intorsi inapoi de acelasi zapacit “de ce aia, de ce cealalta, de ce asa, de ce nu altfel – cum asa, cum s-a produs, cum s-a intamplat, ce va face, ce va fi, ce o sa faca?”.

Cu diferenta ca atunci prindeam clipa in fiecare clipa, iar azi mai mult ne-o imaginam.
(cu pacatul ca uneori ne autodistrugem sau distrugem emotiile frumoase, din aceeasi goana dupa esenta care ne copleseste pana devine abis. Uneori fara rautate, alteori cu rautate. dar asta este deja o alta poveste)

Artist: Susie Pryor

Cu mama… ne contraziceam des (eram foarte asemanatoare si foarte diferite in acelasi timp).
Cu mama.. ne uitam des la stele, de pe balconul casei de la tara. Si visam sa mergem la mare, impreuna. Desi eu intre timp mi-am cumparat masina – asa cum ii promiteam – ca sa o duc la mare, n-am mai apucat. N-a mai avut rabdare.
Si asa, cerul noptilor de vara a ramas marea noastra.

Toate se rotesc, cumva. Binele si raul. Prelucrate in fapte atat de marunte incat nu le observi decat la un timp. Atunci cand, din neant, te trag de maneca. Ca sa te faca atent. Nu, nu sa te pedepseasca. Nu cred in asta.
Un exemplu bun m-a tras de maneca de curand. Intalnesc constant oameni care vor sa “imi dea pe caiet”.

In primii ani de viata, parintii si bunicii au avut un centru comercial. Atunci am auzit pentru prima oara si de foarte multe ori “a da pe caiet/ a da pe datorie”. Uneori isi recuperau banii, alteori nu, de fiecare data oricum mai tarziu de cat era promis.
Cand au dat faliment prima oara, am auzit tot felul de griji. Una era ca poate nu ar fi trebuit sa “dea pe caiet”. Cine mai stie. Dar stiu ca nu ii indura inima sa nu ii dea paine sau zahar lui tanti Veta (pana cand primea pensia) sau sa nu ii dea lui nea Radu un pahar de tuica pana maine (cand ii da fata lui bani). Si ii scria pe toti pe un caiet. S-au dus toate. Si caietul si datoriile. Si ale lor si ale noastre. Ne-am vazut de viata, incercand sa platim exact cand am primit ceva si fara sa mai avem posibilitatea de a oferi cuiva “pe datorie”.

Intr-o dimineata, langa birou, cu galeata lui cu flori, un domn sugubat, imi zice: “Hadeti sa va dau niste flori, haideti nu va faceti griji. Va dau pe datorie. Mi aduceti dumneavoastra.”

Langa birou, mai este un magazin de unde ne cumparam cate una cate alta, un fel de aprozar cu de toate. Unde, daca imi uit portofelul (cum fac des) sau ma costa putin mai mult si nu am chiar atunci, imi cumpar: “Va cunosc, doar lucrati aici, mi-i aduceti dumneavoastra.”
Inr-o zi, m-am dus la magazinul de langa casa si, cum numaram banutii si ma gandeam ca nu am un bancomat prin apropiere, o aud pe proprietara care si vinde: “Stati linistita, luati ce vreti. Va scriu pe caiet.”

Am zambit si mi-am mai zis inca o data “ce cerc greu, ce cerc frumos”.

Prima oara cand actul sinuciderii apare in Biblie, il are in atentie pe Iuda, care s-a spanzurat dupa ce l-a tradat pe Iisus.

(desi sinuciderea ramane un mister coplesitor pentru mine; o taina pentru care nu exista mai mult decat interpretari; ceva atat de parsiv, impotriva caruia as lupta cu toate fortele mele… daca as avea cu cine; un act ce nu ar trebui sa existe pe Pamant – sa nu se poata realiza de mana oamenilor). Imi permit sa simt ca Iuda nu s-a sinucis pentru ca l-a tradat pe Iisus, ci pentru ca s-a tradat pe sine. Pentru ca se tradase inca dinainte sa il tradeze pe Iisus… Pentru ca Iisus era el.
Sau cine stie…

 

Netestoasa plecase pe munte ca sa arate, celor care o condamnau pentru mediocritate, ca inaltimile nu o speriau.
Ea se nascuse din neamul Nepestilor pe vremea cand ii cotropisera Neserpii. Neam care nu s-a simtit niciodata mai liber decat atunci cand a fost sub dominatia Nepasarilor.

Niciunul dintre stramosii ei nu urcase un munte.

Capsunile imi amintesc de bunica, mama mamei, femeie de la tara, micuta, dar cu forme rotunjoare.

Simpla si totusi complicata. Cu gradina, flori de o parte si de alta potecii, de la poarta pana la casa.

O bunatate bine dimensionata si calculat administrata. Parea timida uneori, alteori foarte indrazneata. Cine stie ce frici purta cu ea. Rea de gura, buna la suflet.

Muncea la camp, la ferma, in bucatarie, dar nu gatea, ci era un fel de ajutor, mai mult cu “treaba”, nu cu “gatitul”. Avea mainile batatorite asa cum numai femeile de la tara le au, dupa ce sapa pamantul dinainte sa rasara soarele sau aduna coceni pana la apus sau culeg via in mijlocul zilei. Fara manusi.

Cand mergea la Bucuresti, la una dintre surorile ei, era nevoita sa ia metroul: se aseza cu teama pe scaunele din cabinele metroului, aveam senzatia ca-si tine respiratia pana cobora. I se parea prea mare viteza si prea intuneric.

Purta pantaloni pe sub fusta, dar cand era ziua ei de nastere, isi dadea jos baticul si… ii puteai vedea parul carliontat si zambetul – urme ale unei feminitati ori asunsa, ori pusa la pastrat. Inca nu mi-am dat seama.

Imi aducea, de la ferma, borcane cu smantana alba si groasa. Eu credeam ca e rupta din norii de deasupra campului unde era ferma.

A murit prea devreme, si pentru ea si pentru mine. Prea devreme ca sa o pot descoperi dincolo de joc.

Insa, mi-a lasat mostenire cateva senzatii si vreo trei imagini parca rupte dintr-o poveste pe care as fi scris-o in alta viata.

Pentru ea, eram nepoata preferata sau asa parea. Cum fiecare bunic, desi isi iubeste toti nepotii, are un nepot care ii devine slabiciune. De cele mai multe ori, aceasta atitudine patrunde in sufletul unui om atunci cand investesti timp in relatia cu el. Ceilalti nepoti veneau doar, din cand in cand, in vizita.

Poate e doar o coincidenta acest tip de afinitate in legatura cu faptul ca eram fata fetei ei – asa cum nepotii ceilalti erau mai apropiati de bunicii din partea mamei lor. In fine, in fond nu are nicio importanta.

In camera ei (dormea separat de tataia) avea doua paturi mari si o masa rotunda, fixata intre el. Si o veioza. Cat fusese sanatoasa, dormeam des impreuna. In fiecare seara imi facea masaj, in urma santajelor mele pe care si le asuma: “-Ah, ce ma doare spatele. Toata ziua am sapat. – Aww, cat ai sapat? – Off, mult, cam 2 hectare.”

Cand s-a imbolnavit, am mai dormit de cateva ori, fiecare in cate un pat. Chiar si asa, mi-era teama sa adorm – parca patul acela, fara ea, era cat o lume mare in intuneric. Stateam lipita de perete ca sa ma simt in siguranta. Uneori, ii spuneam: “Nu pot sa adorm” si ma tinea la povesti pana adormeam, povesti spuse din intuneric, de dupa masa. Alteori venea si statea langa mine pana adormeam, apoi pleca la locul ei.

In ultima faza a bolii, o auzeam din somn cum se jelea, de durere. Apoi, brusc, n-am mai dormit la ea.

Cand se faceau capsunile, aveam un moment pe an numai al nostru. Ne imbracam si plecam (uneori pe jos, alteori cu “masina de ocazie”) in satul de langa, la unul dintre baietii ei. Acolo, de-a lungul curtii, pe langa gard, stateau sub o mare de frunze verzi – zeci de pete rosii.

De cand intram pe poarta, adulmecam mirosul aromat si presimteam gustul carnos. Asa incepea ritualul: le culegeam, (si eu pe acolo pe langa ea, aplecate amandoua spre Pamant), le spalam, o parte le puneam in castroane pentru familia unchiului, cateva puneam deoparte si pentru cei de acasa, de la noi.

Seara, cand ne racoream la apusul soarelui, pregateam ceanul pentru prepararea gemului de capsuni.

Peste focul care preface, fragii uriasi se transformau intr-o pasta din care, din loc in loc, ieseau sfere de sirop. Cand mamaia amesteca in ceaun, cu lingura mare de lemn, simteam ca framanta tot Universul ca sa il uniformizeze.

In fata bucatariei de vara, nou construita, inconjurata de flori si animale, ma confundam cu mirosul capsunilor si cu tihna serilor.

Aseara am stat sub o salcie, langa lacul din parcul Tineretului. M-am invartit sub bratele ei asa cum faceam cand eram mica, in curtea strabunicilor.

Salcia strabunicilor avea trunchiul gros, atat de gros incat, pentru a putea fi cuprinsa, era nevoie de un lant format din mai multe brate de copii si vreo doua brate si ceva de oameni mari.

Se aplecase atat de mult spre Pamant de parca se ruga lui, cu smerenie, continuu.

Realizase in interiorul crengilor aplecate, un adapost. Acolo, imi facusem casa. Daca te uitai in sus, nu vedeai cerul: aveam deasupra capului un tavan verde, iar deoparte si de alta a mea pereti din frunze. Nu ma vedea nimeni de afara, poate doar cand batea vantul, ar fi putut sa-mi vada incaltamintea.

Abia asteptam, in dupa-amiezile de vara – cand se lasa caldura peste casele din ciment – sa fug in coltul din dreapta al curtii, “acasa la mine” unde era racoare si aproape intuneric.

Totusi, momentul in care treceam printre crengile dese era un amestesc de emotie buna si teama. Mi se parea cu adevarat importanta trecerea dincolo, asemenea unui “prag” pe care eram nevoita sa il depasesc ca sa ajung unde era “bine” si “altfel”.

Mi-era teama sa nu ma prinda crengile, sa nu raman blocata intre ele, in ciuda bucuriei de a le vedea. In plus, eram cumva, de fiecare data, tematoare pentru ce as putea sa gasesc dincolo de crengi; “acasa” unde peste noapte putea sa se adaposteasca orice “fiara” care sa-mi faca rau.

Imi tineam respiratia, inchideam ochii si… treceam cu mainile pe langa corp. Ajunsa “dincolo” respiram eliberata si fericita. Ma invarteam cu mainile in sus, intre crengile dese pana la Pamant, intr-o umbra prin care strabateau raze subtile de soare.

Nu am gasit, la nicio trecere dincolo, acel “rau” de care ma temeam. Nu cat timp am crezut ca acolo este “acasa la mine”, indiferent de temerile pe care le-am trait.

Azi, salcia a fost taiata – cand am vazut prima oara locul gol, am simtit pe piept o apasare ce ma sufoca. Am vazut un Urias care dadea toate crengile la o parte si ma descopera acolo, in mijloc. Desconspirata fata de acest spatiu numai al meu. Neajutorata in fata prea cunoscutului tuturor.

Inca o caut in toate salciile pe care le intalnesc si pentru cateva minute ma simt iar “acasa”, sub crengile care se apleaca tainic catre mine. Totusi, nu am mai intalnit nicio salcie care sa ajunga atat de aproape de mine. Care sa se roage si sa sa ii multumeasca Universului pana atat de aproape de Pamant.

Nici una nu m-a mai imbratisat asa de in siguranta incat sa le fie greu celor din exterior sa dea la o parte, cu mainile lor grele, crengile verzi si dese.

Sau poate doar am crescut eu prea mult ca sa le mai pot vedea desisul. Poate, cand eram mica, salcia din curtea strabunicilor se apleca asa incat sa ajunga la mine, iar acum sunt datoare sa ma ridic eu ca sa ajung la ea.

Poate era un cer si atunci, caruia nu ii acordam prea mare importanta pentru ca eram atat de constienta de mine pe Pamant.

M-am indragostit de Smokie, pe drumul lung si lin ce duce spre Bran. Intre campii si dealuri marunte, unde simti ca pleci spre infinit fara niciun dubiu ca el ar exista. Asa, te ierti, impotriva tuturor dubiilor.

Apoi, intr-un cu totul alt registru, am primit in dar un bilet la concert Chris Norman, la Sala Palatului. Ce-am mai dansat, langa o multime de doamne frumoase, trecute de prima tinerete, dar inca indragostite de iubire. Puteai ghici in mimica trupului lor ce amintiri parfumate au trait pe melodiile celor de la Smokie. Se vedeau in zambetul lor tacut: seri melancolice, dansuri in doi, vacante, primele emotii ale indragostirii, iubiri neimplinite…

Apoi, am primit cadou cateva cd-uri de colectie, melodii mai putin comercializate. Asa am trecut la urmatorul nivel in ceea ce priveste pasiunea mea pentru Smokie. Incepeam sa ma simt familial si in siguranta ascultandu-i.

Apoi, intr-o seara, la apus, inainte de Inviere, de Paste, m-am urcat in masina si am ascultat Smokie pana la mare, unde mergeam sa-l vad pe tata.

Atunci… cum as putea descrie lumina rosie care se impaca, incet, cu soseaua, cu campul, cu omul?! Ca un dar de renuntare.

Dupa ce am plans in hohote – cu neputinta gandului “Ti-am zis ca o sa avem masina noastra cu care o sa mergem la mare, amandoua, dar nu ai mai avut rabdare”, dar si cu durerea pierderii sigurantei, familialului, iubirii – un zambet mare mi-a invadat fata si… atunci am inteles ce a vrut sa spuna Zorba prin “To have the stars above, the land to your left and the sea to your right and to realize of a sudden that in your heart, life has accomplished its final miracle: it has become a fairy tale.”

 

Sunt cateva mirosuri care ma proiecteaza langa mama, in copilarie. Nu-mi amintesc de ea, ma invaluie cu ea.

Unele sunt evidente, altele sunt usor ambigue si imi apar in cele mai cotidiene momente, cum ar fi cand deschid diferite suporturi din magazinele alimentare sau de prin piata.

Exista acest miros prin care mama imi zambeste, din cand in cand. Mirosul maslinelor.